George ŞIPOŞ – Marian, eşti parte din acea specie ingrată de specialişti români, experţi în domeniul fondurilor europene. Spune-mi, te rog, care este în opinia ta principala problemă care-i împiedică pe români să aplice cu succes la aceste fonduri. Ce ne lipseşte?

Marian GHIONU – Pe data de 22 aprilie a acestui an s-a deschis programul pentru stimularea înfiinţării şi dezvoltării microîntreprinderilor de către întreprinzătorii tineri. De atunci şi până la data acestui dialog (9 mai 2013), adică în 20 de zile, au fost depuse 600 de de cereri de finanţare.

Pe site-ul web al Agenţiei Naţionale pnetru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (www.apdrp.ro) pot fi accesate rapoartele de selecţie pentru măsurile  de finanţare prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) din 2008 şi până astăzi. Iată, de exemplu, ce se spune acolo în cazul finanţării sub prevederile Măsurii 322 („Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale”): în prima sesiune (iunie-iulie 2009) au fost 1756 de proiecte nefinanţate şi 295 de proiecte finanţate. La o privire superficială ar părea că nu există niciun fel de problemă în accesarea acestor fonduri, din moment ce au fost sute de proiecte depuse. Din păcate, lucrurile nu stau chiar aşa, iar problema reală cu care ne confruntăm este rata finanţării cu succes a acestor proiecte.

Din punctul meu de vedere, nu-i nicio filosofie să depui peste 2000 de proiecte pentru o singură măsură (linie de finanţare) pentru a primi finanţare numai pentru 10% dintre ele. Ca să nu mai vorbim despre alocarea, din 2009 încoace, a unor sume substanţiale din bugetele locale pentru a crea nimic altceva decât „literatură de sertar,” nişte propuneri care nu vor beneficia niciodată de fondurile la care fac cerere. Un proiect poate să coste oriunde între 80 şi 150 de mii de euro, având în vedere că include studii topografice, geodezice, analize de fezabilitate, permise şi avize şi altele asemenea. Cele mai bine de 2000 de proiecte trebuie să fi costat peste 200 de milioane de euro cheltuiţi aiurea, pe nimic. Suma finală alocată pentru Sesiunea întâi a Măsurii 322 a fost de 738.097.376,81 de euro… Aşadar, cât am dat şi cât am luat?

O altă valenţă a succesului unei finanţări este constituită de efectele reale ale implementării unui proiect (fie el finanţat din fonduri europene sau naţionale, pentru că, în final, tot de banii noştri vorbim). Ce impact va avea, de exemplu, un proiect pe resurse umane în care se toacă bani pentru cazare la hoteluri cinci stele şi pe mape lucioase, pentru ca, în final, să nu beneficieze de el decât un număr limitat de persoane fără loc de muncă? Ca să nu mai vorbim despre faptul că mai toţi cei angajaţi în urma proiectului sunt daţi afară imediat ce se încheie perioada de monitorizare, întorcându-se fie la ajutorul de şomaj, fie la câteva salarii compensatorii care vin tot din bugetul de stat. Sigur, aceasta este o situaţie ipotetică, iar eu, unul, nu am întâlnit-o încă, dar este bine de ştiut că alocarea fondurile pentru dezvoltarea resurselor umane este un adevărat circ. Nu văd însă o mare diferenţă între un proiect european prin care se construieşte un sistem de canalizare în satul X la care niciunul dintre săteni nu se racolează în mod oficial şi un proiect de dezvoltare a resurselor umane, ale cărui efecte sunt şi ele egale cu zero.

Nu există o cauză anume a succesului sau eşecului accesării fondurilor europene. Fonduri au existat şi înainte de intrarea în Uniunea Europeană, iar acelea erau menite chiar să-i educe pe toţi cei ce aveau să fie implicaţi în procedurile de accesare ale acestor fonduri. Putem acum să dăm vina pe clasa noastră politică, să spunem că nepriceperea şi corupţia au dus la crearea unor mecanisme şchioape, ineficiente de accesare a fondurilor. Dar problema nu se reduce numai la clasa politică. De la bun început noi nu am avut specialişti şi experţi care să adopte soluţii care s-ar fi putut dovedi a fi de succes. Cazul Poloniei este cât se poate de relevant aici: acum 10 ani nu am fi avut nimic de învăţat de la ei în acest domeniu. Acum, însă, au devenit un model. Dar să copiezi acum o legislaţie sau un sistem care funcţionează în altă parte nu înseamnă neapărat că vei şi avea succes imediat. Mai ales atunci când e vorba şi de contribuţia factorului uman, care nu poate fi transplantat la fel de uşor.

În fine, lucrurile nu sunt chiar atât de tragice. Soluţii există, dar e nevoie de corectarea a două piedici majore: lipsa unui punct de vedere unitar al specialiştilor şi experţilor în domeniu şi lipsa voinţei politice. Sunt acum la noi multe asociaţii şi organizaţii non-guvernamentale care adună experţi şi firme de profil, dar reprezentativitatea lor este îndoielnică în ochii autorităţilor şi ai clasei politice şi nici nu au un mesaj comun. De aici, probabil, vine şi lipsa voinţei politice, din lipsa de încredere în aceste organizaţii care ar trebui să facă lobby mult mai coerent decât o fac acum.

 

Restul interviului este disponibil aici.


0 comentarii la “George Şipoş în dialog cu Marian Ghionu, directorul Agenţiei Pontic. Totul despre fondurile europene. Întrebare: Cât am dat şi cât am luat?”
Comentariul tau