Capcana sărăciei este, de multe ori, doar în mintea noastră.

Ideea că speranța poate scoate oameni din mizerie pare desprinsă din poveștile pentru copii sau din discursul unui politician prefăcut. Totuși, ea s-a aflat în centrul unei expuneri de la la Universitatea Harvard, ținută la începutul lunii mai de Esther Duflo, economistă în cadrul MIT, celebră în anumite cercuri pentru analizele concludente asupra sărăciei extreme. În argumentația sa, doamna Duflo a explicat de ce anumite programe antisărăcie nu numai că contribuie la supraviețuirea populațiilor-țintă, dar au efecte mult mai profunde.

Articolul complet: CAPITAL


1 comentariu la “The Economist: Sărăcia nu este o boală fără leac”
  1. Marian GHIONU a spus:

    Capcana sărăciei este, de multe ori, doar în mintea noastră.

    Ideea că speranța poate scoate oameni din mizerie pare desprinsă din poveștile pentru copii sau din discursul unui politician prefăcut. Totuși, ea s-a aflat în centrul unei expuneri de la la Universitatea Harvard, ținută la începutul lunii mai de Esther Duflo, economistă în cadrul MIT, celebră în anumite cercuri pentru analizele concludente asupra sărăciei extreme. În argumentația sa, doamna Duflo a explicat de ce anumite programe antisărăcie nu numai că contribuie la supraviețuirea populațiilor-țintă, dar au efecte mult mai profunde.

    Împreună cu colegii săi, doamna Duflo a evaluat un program implementat în statul indian Bengalul de Vest de către BRAC, o instituție de microfinanțare ai cărei clienți trăiau sub pragul penuriei extreme. Majoritatea nu aveau resursele să-și achite creditele și, pentru a da de capăt acestei probleme, BRAC le-a oferit fiecăruia câte un „activ productiv“ – o vacă, două capre, câteva găini. Apoi, le-a garantat și câte o mică alocație, în încercarea de a reduce riscul ca posesorii să-și vândă sau să-și mănânce „activele“ pe loc. Și le-a mai asigurat și o serie săptămânală de cursuri la care să învețe cum să aibă grijă de animale și cum să se gospodărească mai eficient. Luând aceste măsuri, cei de la BRAC sperau că oamenii se vor bucura de o creștere minoră a veniturilor din vânzarea produselor rezultate de pe urma animalelor primite și că vor începe să-și drămuiască mai cu folos câștigurile.

    Rezultatele, însă, i-au luat prin surprindere. Analiza făcută la ceva timp de la acordarea sprijinului a relevat că familiile alese la întâmplare de BRAC se bucurau de o alimentație cu 15% mai consistentă, de câștiguri lunare cu 20% mai mari și de economii sporite, iar mesele sărite săptămânal erau mult mai puține decât în cazul familiilor neselectate. Efectele constatate au fost atât de spectaculoase și de constante, încât nu puteau fi atribuite exclusiv darurilor primite de la BRAC: noul nivel al veniturilor nu ar fi putut fi atins doar din vânzarea de carne, lapte și ouă, iar cei mai mulți nu își vânduseră „activele“ (este adevărat că unii, din păcate, o făcuseră).

    Și totuși, se poate

    Echipa doamnei Duflo a notat, de asemenea, scăderea abruptă a numărului persoanelor afectate de depresie. Potrivit specialiștilor implicați, faptul că oamenii aceștia obișnuiți să se târască în sărăcia extremă au beneficiat de o pauză, că au avut timp să se gândească și la altceva decât la supraviețuire, ar justifica această îmbunătățire remarcabilă. În plus, au început să-și caute de lucru nu numai în zone familiare, cum era agricultura, ci și în noi domenii. În opinia doamnei Duflo, disperarea îi țintuia pe acești oameni în penuria absolută, iar BRAC a reușit să le administreze exact doza de optimism de care aveau nevoie.

    Ideea doamnei Duflo nu este nouă. Teoreticienii economiei dezvoltării spun de mult că oamenii extrem de săraci rămân prinși în capcana penuriei materiale pentru că și cele mai mari investiții pe care și le pot permite, cum ar fi achiziționarea de alimente sau eforturile de a pune pe picioare afaceri minuscule, se dovedesc prea nesemnificative pentru a putea face diferența. Deznădejdea se manifestă sub diverse forme. Una dintre ele este un soi de conservatorism patologic, cei afectați preferând să evite alegeri care le-ar putea aduce câștiguri imense din teama de a nu pierde puținul pe care-l posedă deja. Așa se explică încăpățânarea locuitorilor din satele lovite constant de inundații de a nu se muta la oraș, chiar dacă urbea e la nici un kilometru depărtare.
    În cadrul unui experiment efectuat în zona rurală a Bangladesh-ului, participanților li s-a oferit un abonament gratuit de transport în comun, valabil între sezonul semănatului și cel al recoltei, când agricultorii nu prea au nimic de făcut. În mod normal, decât să-și cumpere un abonament, ar fi preferat să economisească cei 8 dolari. Așa, însă, probabilitatea migrării din comunitățile natale a crescut cu 22%. Ulterior, banii trimiși acasă de cei plecați au contribuit la creșterea extraordinară a consumului din zonă, cu peste 100 de dolari per capita. În anul următor, deși nu au mai primit gratuitatea pe transport, jumătate dintre săteni au migrat din nou spre oraș.

    Oamenii au tendința de a se crede prinși în capcana sărăciei și atunci când nu este cazul. O serie de sondaje internaționale demonstrează că părinții cu venituri modeste au adesea impresia că nu are sens să-și trimită copiii la școală doar pentru câțiva ani și că educația contează doar dacă include și anii de liceu. Așa că decât să-și dea copiii la școală doar câțiva ani, preferă să nu-i mai dea deloc. Ba mai mult, în cazul familiilor numeroase, adesea se ia decizia menținerii în școală a unui singur copil, în timp ce frații săi, considerați cu potențial mai redus, nici nu ajung să vadă cum arată o clasă de curs. În paralel, însă, studiile arată că, în evoluția oamenilor, fiecare an de școlarizare aduce o plusvaloare similară câștigurilor financiare: cu alte cuvinte, cu cât mai multă educație, cu atât mai bine. Apoi, din nefericire, majoritatea părinților dau greș atunci când evaluează potențialul copiilor. Și, prin decizia de a investi într-un singur copil, cel pe care-l consideră cel mai reușit, nu vor afla niciodată ce talente ar fi putut avea restul odraslelor. Cu alte cuvinte, dezvoltarea acestor copii este ținuță în frâu de preconcepțiile părinților lor.

    Speranța poate răsări din detalii aparent minore. În India, de exemplu, s-a emis la un moment dat o lege care prevedea ca o treime dintre consiliile locale ale satelor să fie conduse de femei. La câțiva ani de la intrarea în vigoare a acestor norme, doamna Duflo a remarcat ce consecințe extraordinare a avut această decizie asupra educației fetelor. Până atunci, părinții își favorizau întotdeauna copiii de sex masculin când venea vorba de investițiile în educație sau în carieră. Se presupunea că fetele nu au de ce să meargă la școală, rolul lor fiind de a sta acasă și de a-și servi rudele. Și totuși, după ce au văzut, ani la rând, că femeile din fruntea satului erau cel puțin la fel de eficiente ca bărbații, s-a ajuns la o explozie a efectivelor de fete intrate în sistemul de învățământ. Așadar, un factor aparent nesemnificativ a reușit să scoată o parte din fetele indiene din sclavia domestică. O consecință neașteptată, dar cu urmări extrem de profunde.

    Free Exchange este comentariul pe reforme structurale al revistei britanice The Economist

Comentariul tau